fericirile

fericit cel ce-mprăştie lumina
purtând-o-n căuşul palmelor aspre
fericit cel ce clădeşte sufletul omului
punându-şi iubirea temelie
fericit cel ce urmăreşte vântul
stârnind norii să-şi verse lacrimile
fericit cel ce dăltuie zambetu-n piatră
căci el îşi lasă pecetea sufletului
fericit cel ce-şi ridică ochii la stele
căci ele-ţi luminează visele
fericit cel ce caută-ntinderea mării
căci numai ea spală mâzga-ndoielilor
fericiţi cei ce slujesc cuvintele
căci datorită lor există bucuria răsăritului
sălbăticia muntelui şi vastitatea,
lucruri inutile de altfel
dar pline de măreţie
şi-astfel cuvântul devine drum
sau fereastră
deschizându-te.

(Foto: http://www.pbase.com/jolka/image/81588869)

testament - moştenire

mă-ntreb ce-ţi va rămâne când voi pleca
pentru că toate castelele mi-au fost spălate
de valul ce-mi săruta urma paşilor.
poveştile mele toate, stol rătăcit
încurcau polul iubirii cu cel al datoriei
şi-n urmă rămâneau ţipetele versurilor rătăcite.
iubirile nopţilor noastre, revărsau darul
limitelor împinse către absolutul perfecţiunii
iubirii i-am dat formă, conţinut.

Frumoasa Doamnă, în egoismul ei
m-a luat departe, limpezind lumea
de temerile mele.

Pribeag

Mi-am descălţat rădăcinile
Şi-am redescoperit mersul,
Părăsind şovăitor, poiana ultimilor decenii
Căci umbra n-a mai reuşit să domolească
Vigoarea puietului dornic de lumină.
Aşa că am plecat pe furiş, să nu bage de seamă
Că-i las stăpâni peste tot locul şi toată roua dimineţilor
Pornind către acel "nu ştiu unde"
Ce mă aşteaptă.
Cu aceeaşi resemnare
Căci el ştie că răsplata-i va veni.
S-or bucura de spaţiu şi lumină
Dar vor învăţa că furtuna şi ploaia
Se stârnesc şi bat mai ales tăriile înălţimilor.
Sleindu-se. Domolindu-se sub ramuri
Dispuse să sufere.
Vor vedea că trăsnetele se opresc,
Şi-aruncă jerbe de idei din crengile vreascuri.
Dar cum poti creşte fără a fi biciuit de viaţă?


Mi-am luat dreptul de a fi eu însumi,
Tălmăcind în toate limbile locul lui "nu ştiu unde".
Frunzele mă-nconjură, alergând alături.
Bobocii-mi cad, aurind calea către
Numai iubirea m-a-ndemnat să răscolesc
Locurile cu urma trecerii.
Fi-va vouă toate cele visate.
Bucuraţi-vă,
Căci bocceaua pribegiei
Se ţese tăcută în umbra voastră.

Măslinul (2)

Mă adunam din trena amăgirilor
Frunză cu frunză
Ram după ram
Istoria rămasă grea
Mă privea, căci eram
Ascuns în fructele nerodite
Şi-n mirul ce fruntea-I va săruta.
Păcatul uitării e lanţ ce mă strânge
Coroana de spini istoria frânge.
Iarta-mi-se-va oare
Decenii de-aşteptare?
Căci nerodirea-i scrisă
Şi împlinirea doare.
Iertarea de mi-o capăt,
În vasul de-alabastru
Voi aduna doar lacrimi
De vestitor albastru.
Bolnavă-i rădăcina,
Şi-n Ghetsimani e frig
Cu trunchiul măcinat
Tăcerile îţi strig
Şi-n noaptea dintre lumi,
Strigătu-Ţi mut l-adun.
Mi-e frunza într-o dungă
Pecete, legământ
Căci din potop de fapte
S-o naşte iar Pământ
Zdrobiţi-mi soarta-n oale
Şi mir va lăcrima
Cu strigăt de osândă
Tăceri va alina.

Mi-am luat sarea lacrimilor
Şi-am înmuiat amărăciunea clipelor
Coapte pe-al suferinţei ram.

măslinul

era cald şi era bine.
îmi culcuşeam răbdarea,
strecurându-mă-n visul fructelor nerodite,
ce păstrau mirul ce-I va săruta fruntea.
doar El, mă va spăla de păcatul nerodirilor,
sau mă va pedepsi când şi când vestitor.
rădăcinile mă duc în noaptea Ghetsimanilor
iar trunchiul măcinat se lasă reazem
strigătului mut din noaptea dintre lumi,
tot aşa cum altădată,
ramul meu s-a lăsat purtat
vestind naşterea lumilor dintre ape.
zdrobiţi-mă iar rănile vor lăcrima
mir ce va ostoi şi va alina,
suferinţele.
doar sarea lacrimilor
mai poate înmuia amărăciunea clipelor
adunate în pragul suferinţei.

să lăsăm imaginea să vorbească...

despre locul de nevoinţă al Sfântului Ioan Casian








ceea ce şi ochiul Sfântului a vazut an de an şi toamnă de toamnă...




loc de mântuire şi de pomenire...















Acest cuvios parinte de neam straroman s-a nascut prin anii 365 de la venirea mantuirii prin Hristos Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pana azi numele, "podisul Casian " si "pestera lui Casian". Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavarsire duhovniceasca, renunta de tanar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de ,,prietenul sau, Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amandoi calugari intr-o manastire din Betleem. Intemeindu-se dupa cuviinta in randuielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in el dorul de o mai mare desavarsire, au hotarat sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adancindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu ravna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mantuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfanta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica.

(sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfintii-ioan-casian-si-gherman/73047-viata-sfantului-ioan-casian)

Pogoară-te

creşteţi şi vă înmulţiţi
era strigătul din urmă
dinspre beznă spre lumină
moarte ce vieţii se-nclină.

Te-ai dat plecat lumii ca om
ne-ai cercetat şi ascultat
chiar de ai blestemat un pom
ca apa vie ni Te-ai dat

pe timpuri, când ne judecau
doar aparenţele contau
şi zdreanţă-am fost şi fără rost
iubirii i-am dat adăpost

sufletu-i taler şi e greu
căci minţii s-a plecat mereu
expert în bine şi în rău
acesta-i poate rolul meu

fără să văd ceva,
fără să fac ceva
fără să fiu ceva.

Când Dumnezeu a spus

Când Dumnezeu a spus:
Să fie lumină!
El nu-şi dorea ceva ce oricum avea.
Ne-a cerut să deschidem
Larg, porţile sufletului.
Şi astfel, să-l putem vedea
În cel de-alături.
Ne-a cerut să renunţam
La toate limitele
Pe care le-am ridicat
Închizând întunericul
Deaspra noastră.
Iluzie. Ţi-e mantia roasă.

Mamă, stinge lumina te rog

Şi-ntinde-mi crucea aia să dorm.
Dezbracă-mi carnea, la sân să m-alini,
Culege-mi visele-nfipte-n spini.
Şi-adoarme-mă.

Mi-e lumea grea, dar nu e a mea.
Uitarea se-nalţă în vârful picioarelor
Balamalele-au plecat în căutarea cuielor
Pierzându-mă.

Pom uscat pe picioare de om,
Blestemat, las în urmă frunze poeme,
Zilele nori fără viaţă in ele,
M-apasă.

Iartă-I Tată, că nu ştiu ce fac…

IIsuse băiete, te-au dat afară din biserica goală,
Cautând disperaţi prin cotloane,
răspuns la ultima răsuflare.
Degeaba.
Întrebările toate-n cununi le-mpletim.
Canibali, te-nghiţim. Şi apoi ne-amăgim
Că în vis te uităm.
Nu te vor. Te-alungăm.
Şi din casă te-au scos, chiriaş fără rost.
Tu în pâine şi vin ţi-ai făcut adăpost.
Eşti frica lor cea mai mare.
Mai mult decat frica de moarte,
Eşti frica ce-i doare, cu ea ne desparte
Crezând că te alungă doinesc într-o dungă,
Se smintesc mişunând şi din chakră în chakră
Drumul ultim Ţi-au luat şi-au trasat cale dreapta.
Fachir care moartea-n minuni Ţi-ai prescris
Ochi pentru ochi printre ochi, ai deschis.
Epigon încrezut, cari Egiptul în spate.
L-ai dus pâna-n Indii şi-un pic mai departe.
Copy-paste, eşti un fur. Eşti petecul nou
Pus pe cruce.
Şi-atunci
Ţi-e jertfa cadou.

rugă de Crăciun

Într-un loc uitat de lume,
Sub Dumnezeiască stea,
Se năştea în iesle-n paie
Cel ce lumea va salva.

Dumnezeu cu-a lui putere
Într-un prunc s-a intrupat.
Să ne ştie, să ne certe,
Când ne-abatem în păcat.

Magii vin să I se-nchine
Pruncului cel mult iubit,
Ce-I născut cu spini pe frunte
Şi pe cruce ţintuit.

Eu sunt Alfa şi Omega,
Început dar şi sfârşit,
Toate au trecut prin mine
Şi cu mine s-au sfârşit

Doamne, cu a ta putere,
Zvârle cupa otrăvită
Şi de nu e cu putinţă
Am s-o beau într-o clipită.

Vorbele-I plutesc şi-acuma
În grădina Ghetsimani
Şi pe stâncă se văd lacrimi
Ce sclipesc de ani şi ani.

………..

Doamne! cu a ta putere,
Să m-ajuţi să mă îndrept
Şi copilul ce sunt astăzi
Să cresc mare, bun şi drept.

Unde eşti Doamne?

Eram prea mic şi n-am ştiut s-aleg.
În timp pierdut-am legătura, o ştiu bine.
Căci învăţat-am să zidesc jur împrejur
Şi astfel lumea s-o despart de tine.

Mă întrebam dacă mai eşti în lume,
Şi-n legi te căutam cu disperare.
Doream să cred şi o făceam cu-ardoare
Uitând că Tu sălaş aveai în mine.

Te-ai dăruit, iubirea dăruind-o.
Preaplinul Tău eu îl pierdeam pe drum;
Te risipeai, dar în mea orbire
Din cioburi nu ştiam să te adun.

Te-ai revărsat în orişice există
Şi-n cele ce nu sunt te-ai întrupat.
Ca să te cred, atunci, am pus un deget
Dar doar peste morminte goale-am dat.

Trăiesc. Şi nemurirea toarce alene
Povestea celui de-nceput,
Căci doar murind mă pot petrece-n tine,
Şi astfel nemurirea s-o pretind.

Treptele cunoaşterii

M-ai învăţat ce e iubirea,
Mi-ai arătat ce-i suferinţa,
M-ai ajutat pe drumul vieţii
Să-mi lepăd astfel neştiinţa.

TU, dragostei calfă m-ai dat
Şi drum fără sfârşit. Să mă încerci
Lumin-ai luat şi m-ai spălat
Si pregăti-Tu-m-ai al tău pe veci.


“Lazăre, vino afară!” Vocea-Ţi blândă m-a ajuns.
Am ieşit purtând lumină, şi gândul ce n-a fost spus.
În cuvânt ca-ntr-o mantie, m-am înveşmântat,
Şi temelia de cuvinte-a lumii-astfel m-am dat.

Trecut

Singurătatea mi-a-nflorit pe buze
Şi m-a iubit cum numai ea mai ştie arde….


Mi-am îngropat în tine năzuinţa
Şi ca minerul, aur căutam.
Mi-aş fi dorit ca să găsesc filonul
Dar eu speram mai mult decât puteam.

Te joci cu mine nesătula viaţă
Şi-n mine galerie ai sapat,
Mi-ai scos din suflet: aur, smirnă şi tămâie
Şi-n har cu mine tu te-ai îmbrăcat.

M-am oferit pe-altar ofrandă,
Şi viaţa-n rugul ei m-a mistuit.
M-am străduit, dar nu am reuşit
Să-nvăţ să şi primesc ce-am dăruit.

Trăieşte

Trăieşte ! Nu lăsa să te zidească gândul.
Fii viu ! Nu te-ngropa-n concepte învechite
Ofrandă pe altarul lumii, tu iubirea,
Ofer-o, chiar de mai porţi urma lacrimii strivite.

Cuvântul viu se zvârcoleşte-n mine.
Captiv, printre nespusele cuvinte
A fost zidit în temelia lumii.
Să-ndrăznesc mereu, el mă îmbie.

Cu el mă-mbrac şi-n el desăvârşesc.
Sunt punte-ntre ceresc şi pământesc.
Chiar de sunt înca ancorat în omenesc
Lui mă supun! Cuvântu-n mine îl trăiesc.

Te caut (2)

Încerc să regăsesc pacea eternă,
Te caut şi te strig neîncetat,
Dar zbuciumul zadarnic se prefiră
În vise şi în rugi de renegat.

Din nou pornit-am în întâmpinare-Ţi
Şi un nou veac curînd îl săvârsesc.
Mi-s cuiele mâncate de rugină
Iar crucea-mi putrezeşte-n omenesc.

Nu merit încă a ta iertare?
Pamântul urlă de păcatul omenesc?
Te caut ridicându-Ţi rugă mută
Dar nu e timpul încă. Pribegesc.

Eu ştiu că mila Ta-mi îndură paşii
Mai ştiu că sunt iertat de la-nceput.
Dar pentru a putea să îţi văd faţa,
Mai lasă-mă să-ndur, să mă purific
Şi Doamne pentru toate-Ţi mulţumesc.

Te caut

Te-am căutat în noaptea înstelată
Dar stelele-au fugit de întrebarea mea,
Te-am căutat în floarea parfumată
Răspuns parfumul n-a putut să-mi dea.

Te-am căutat în ape plângătoare
Şi jalea trecătoarei vieţi nu m-a-nţeles
Te-am căutat în sunet şi culoare
Şi ca lumina, iată, pribegesc.

Te-am căutat în lumea negândită
Şi gândul nenăscut m-a înfiorat
Te-am căutat, te caut şi te voi căuta
Să mă topesc în pacea, în lumina
În bunătatea şi-n iubirea ta.

Rugă

Te rog să-mi dai un strop din măreţia
Şi neînchipuitul tălmăcirii tale,
Pentru a putea să-mi modelez cuvântul
Ce tainic se închide-n odă de închinare:

Tatăl nostru, trist şi singur,
Răstignit de-al hoardei val,
Te-ai retras tăcut în ceruri,
Huiduit din mal în mal.
Fie ca sfintitu-Ţi nume
Să ocrotească acest pământ,
Să ne ierti păcatul, tată
De a-Ţi ucide Fiul sfânt.
Vie-a Ta împărătie,
Printre noi ca o iertare,
Şi-n a soarelui lumină
Facă-se a Ta întrupare.
Scapă-ne de răul tainic
Ce în lutul nostru roade.
Si precum în cer e pace
Pe pământ fă să coboare.
Pâinea noastră, rea sau bună,
Raţie la colţ de zi,
Dăne-o nouă. Si ne iartă,
A greşelilor tăi fii.
Iartă-i Doamne şi pe aceia
Ce încă se codesc să ierte,
Şi cu ispitire surdă
Mai voiesc ca să ne certe.
Mulţumim de-a Ta iertare
Pavăză la rău, şi scut,
Izbăviţi fiind de rele
Putem trece-n necuvânt.

În numele Tatălui: ce-a fost şi rămâie
În numele Fiului: om, martir, sfânt
În numele Sfântului duh ce adie
Amin ! e pecetea pe sfânt legământ.

Joacă

Joacă

Jucându-mă cu Dumnezeu
Învăţ sǎ mǎ cunosc.
Jucându-mă de-a Dumnezeu
O lume-mi construiesc.

Luam reguli şi m-acopeream
Sǎ intru-n rândul lumii,
Uitând că-n goliciunea mea
Glorificam străbunii.

Preceptele m-au cumpărat
Sclav de doi bani bucata.
Ce-i libertatea? Am uitat.
O farsă, două, piesa-i gata.

În urmă-atârnă învelişuri moarte
Şi despuiat, mă regăsesc. Renasc.
În goliciunea de-nceput, copil fiind
Misterele le pun sub teasc.

Cu moartea pre moarte călcând

Îmbrac pe-afară somnul veşniciei
Iar înlăuntru, omenescului, mormânt zidesc.
Trei zile mă petrec pe mine însumi,
Schimbării drumul astfel pietruiesc.

Noaptea mă-mbracă-n ale sale umbre
Mă lepăd de-îndoieli, mă spăl de amintiri,
Lumina naşte-n mine din plămadă
Încă m-afund în abis de-omeneşti trăiri.

Schimbarea doare şi-nspăimântă
Căci rupe hălci din suflet şi din gând.
La începutul-lumii-a fost Cuvântul!
Schimbând te schimbi, cuvinte petrecând.

L-aştept. Îl simt şi mi-l doresc adeseori,
Precum copii ce-ntind braţele neştiutori
Chivot, pocal ce jarul mistuirii poartă
Între abis şi-nalt, El mă deschide poartă.

În El mă înveşmânt şi grea este lumina,
E semnul ce mă poartă şi îl port,
Golgota mă împinge şi mă cheamă
Corabie ce-şi poartă-n pânze al său port.

Binecuvântează

Provoc viaţa la trântă dar ea mă siluieşte.
Privesc lumea în faţă şi lumea mă primeşte.
Lovesc şi sunt lovit, învăţ, repet, cunosc.
Trimis am fost în lume. Pribeag, făr-adăpost.
Sandaua-n colb s-afundă căci toate au un rost.

Mi-s urmele prea laşe, în sine se ascund
Meschinul mă-nconjoară, e umbră fără gând.
"Greşeala-i omenească" repet. E al meu crez.
Cu neputinţa culpă, spinarea îmi crestez
Mi-e dor de frumuseţe, şi-adesea pur visez.

Îmi port căinţa-n lume, expun şi sunt expus,
Un gol în jur se cască. Dezgust. Cuvântul spus.
Mi-am luat crucea în spate, mi-e capul în pământ,
-Un alt nebun pe lume, frunză dusă de vânt.
Tânjesc la rădăcină. Sensul îmi dă avânt.

Am tot făcut greşeli şi multe-am învăţat.
Pribeag am fost şi timpul m-a făcut uitat
În jur citeam doar semne de-întrebare,
M-am oferit uitând şi oferind uitare,
Dar m-am întors să-mi dai a mea iertare.