vedenie

adună iute maică toţi îngerii din cer
că-i timp să mă botezi şi datinile-o cer
în trunchi scobit de vânturi
şi-n apă de plânsori
m-or cufunda măicuţă
o dată şi-ncă-odată şi apoi de trei ori
din ceruri cerne-alerne o horbotă bogată
din neaua cea mai albă de şfichi de vânt brodată

ritual

alunecă-n noapte şi-mi ia răsuflarea
căderea din fapte mănarea de lapte
şi lepra ce urcă pe ziduri alene
cu ore şi zile de şoapte

o umbră, o alta şi altele multe
simt gheare, simt colţi înfipte-n uitare
mă trag, se aburcă şi muşcă scrâşnit
cuvântul ce-mi este în taină râvnit

Tu Doamne, mi-ai dat cuvinte-le-n pază
şi-s ani de când umblu din oază în oază
durerea mă-ncearcă de tot ce-a pierit
şi mor făr’ de vorbe de-mi este sortit

dar şti că porunca-n tăcere-am urmat
din vorbe uitate spre cer i-am urcat
strivită mi-e soarta de trupu-nscărit
ţinu-tu-le-am scara pe care-au suit

mă ceartă, mă iartă, din rele m-adună
culoarea din ochi mi-e cearcăn de lună
suflarea se-ncheagă şi-mi e promoroacă
pe vorbele mele satanic dans joacă

întrebător...

la început am fost cuvânt
şi tânjeam să mă rostesc, să vieţuiesc şi eu
asemeni vouă celelalte cuvinte coborâte dintre silabe
şi-atunci m-am descâlcit dintre sunete
întrupându-mă gură
şi limbă
şi vrere.
şi mă desluşeam dintre nespusele
dar gânditele şi vrutele
iar zidul trupului se înălţa, visare după visare
şi vorbire după vorbire
asemeni aripilor
nesfărâmate
de tăria luminii
apele-lacrimile ce-mi potopeau sufletul
spălându-mă,
curăţindu-mă de toate silabele, de toate dorinţele
de toate visele şi zicerile
lăsându-mă omăt
viscolit
potolit
îndulcit de suflul nou
ce mă scoate din ţărână
şi mă spală cu lumină
mă soarbe şi mă răsuflă
şi cu doruri mă usucă...

scrisoare despre negru

mai am până o să-mi tai unghiile
dar asta nu mă împiedică să le privesc astăzi
tivite fiind cu o subţire undă de regret

unghiile mele nu au zgâriat niciodată
şi nu s-au înfipt în carnea arsă a obrazului
plină de craterele amintirilor

de multe ori am revenit în pielea mea năuc
alungat de răpăitul ploii în carcasa goală a inimii
cum goală este şi masa sub dansul unghiilor

taberele au plecat interne la colegii
lăsând curtea verii pustie şi goală
în care doar tăcerea mai flutură zdrenţuită

eu caut o pată de culoare cu gust de trecut
zgura caută să-şi schimbe culoarea
iar lacrima strecurată are gust leşios

în calea mea ridici doi stâlpi de întuneric
ce clămpănesc strigând că e târziu
mi se desfac şuviţele de negru
şi unghiile se înfig în cer pustiu

senzaţie

parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie

frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.

data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.

şi dacă...

omule, omule, pe cine prigoneşti?
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.

şi-a mai fost o...

m-am dezbrăcat de toate cuvintele
mi-am încins uitarea
şi m-am plecat spălându-vă tăcerile.
“cel ce vrea să fie cel dintâi,
se cuvine să ridice ultimul privirile pentru a izvorâ tăceri”
ne-am asezat fiecare în spaimele sale
lăsând cuvintele să dospească
sudoare.
v-aş fi-ndemnat să vă iubiţi şi să vă ascultaţi
tăcându-vă vorbele uni altora
aşa cum şi eu v-am tăcut
dar cuvintele deja ţipă în piaţă
cerându-mi uitarea.
mi-am luat uitarea, şi pârâşii fremătau ştergându-mi urmele
până sus în spatele ochilor, bucurându-se
că literele curgeau, cerneală.
amestecându-se.
cuvintele mele rătăcesc
nerecunoscându-se
nici în rime
nici în versuri
tăcându-se,
ferindu-se de ochii lumii
ascunse
colbuite.

teamă

Doamne,
aş avea atâtea să-ţi spun
dar tu care le ştii pe toate poate că nu ai timp
sau poate că nu-ţi face bine să le mai auzi încă odată
vorbele mele, palme ce-ţi caută faţa
ca să lovească
dar mă dor palmele Doamne
de la atâta vorbă
pentru că de multe ori am pălmuit singurătatea
care nu mai voia să tacă
şi picioarele mă dor
mersul meu alergarea asta bezmetică
spre niciunde
nici către Tine, nici către lume
nici măcar în afundul meu
să mă regăsesc.
ochii nu mă mai dor
nu dor pentru că s-au uscat
şi uscăciunea piere dusă de vânt
se macină în ea însăşi
putregai.
nici urechile nu mă mai ascultă
au plecat să-şi caute un alt stăpân care ştie să le folosească
oricum în orbirea mea nu mai auzeam nimic
ce folos că nu erau decât locul colbuit
unde mă mai găseam uneori.
limba, da,
ea singură mai păşeşte printre vocalele Tale
talpă uscată, căutându-te printre cuie
şi printre aşchii.
cu răsuflarea moartă
de teamă să nu-ţi încurc foile
mă trag sub noaptea asta şi fac loc
luminii.
aş face o baie Doamne
dar e aşa de multă lumină
că mă doare.

vârcolac, drac…

m-am ridicat dintre uitări
de durere.
mă durea capul şi burta mă durea
şi simţeam aşa ca o piatră în ea
am deschis gura şi m-am uitat curios
de unde atâta durere în jos
am icnit şi luna
din gât mi-a sărit
mult mai bine-i acum
parcă m-am liniştit…

era o seară deosebită
şi luna mare, mare ca pâinea bine dospită
avea un ştergar să nu se-ncruzească
ea luna-mi era
chiar rana din coastă
tăciune de-nghiţi tot negru ţi-i cerul
lumina de-o afli
tăcută-n ungherul din ramă
aşteaptă
e frig noaptea asta
copilă, pe tine
te bate năpasta
te văd la fereastră
tot trupu-ţi tresaltă
aştepţi
şi-aşteptare uscată e-n glastră
o fi de la vreme
ori poate deochi
mai plânge-mă noapte
semn roşu-ntre ochi

balaur…

viaţa la bloc

era prin o mie nouă sute şi ceva,
mi-ai băgat pe gât stropul acela de otravă
mi-ai tras un şut în fund şi-ai zis:
ai de grijă ce faci pe acolo
că nu am timp să stau după fiecare
şi-aşa m-am trezit în faţa imensităţii numită viaţă
să nu mă întrebi cum arăta faţada
că sigur nu am cum să-mi mai aduc aminte
nici măcar uşa de la intrare n-o mai ţiu minte
culoarul era luminat ici colo
căte o uşă se mai trântea scuturând minute de mortar
dar în rest scâncete cât cuprinde
şi miros de scutece apretate sau deja murdare
apoi am văzut scara, alt etaj , alt culoar, alte culori, alte mirosuri
şi tot aşa urc scară după scară şi etaj după etaj
(uneori stau şi mă întreb cât mai este până la acoperiş
şi cât de repede primeşti aprobarea turnului de control)
odată, ţin minte îmi tremurau degetele sufletului
îngheţasem cu totul în vagonul acela fără încălzire derulând iarna
iar pe nări trăgeam îngheţată cu gust coclit

pe alt etaj, mă oprisem ca prostu-n drum
cercetând cum de taie vântul cruci în aerul vârtos şi-nceţoşat
şi-o uşă fără faţa şi fără număr mi-a strigat:
cară-te de aici, nu vezi că umblăm cu radiaţii?
i-am spus că n-am văzut nici un semn, nimic distinctiv
şi-am auzit-o râzând:
nătărăul, auzi la el, voia să vadă radiaţiile...
şi mi s-a închis în nas, hăhăind
m-am întrebat dacă iubirea este undă radiantă sau particulă
dar nu am aflat răspunsul aşa că a trebuit să plec
pentru că ceaţa se foia deja stânjenită
(o prinsesem în neglijeu)

faptul că tot umblu dezlegat din etaj în etaj
străbătând coloare întunecate şi pline de mirosuri
nu mai mă deranjează
dar totuşi,
cine răspunde de iluminatul public şi de sistemul de ventilaţie?

de uşile deprimate şi neunse îmi este şi frică să mai întreb...

vise

te-am visat maică,
mergeai tare greu, nu te lăsau rădăcinile
şi jur împrejur pădure.
care cu rădăcinile în aer, blestemându-şi soarta
care cu ramurile plecate, acceptându-şi neputinţa
numai tu mergeai, greu, opintit,
tăind aerul
şi iedera-ţi creştea în braţe
îngreunându-te cu vorbele ei otrăvite
dar tu mergeai înainte.
te mai uitai când şi când înapoi
să-ţi cauţi urmele
dar noi eram cu tine maică
ne duceai în spate, spice seci
fără pic de vorbă
şi drumul se defăcea făcând loc rădăcinilor
iar tu te înălţai deasupra tuturor, bătând aerul cu crengile
înmugurind, îmbobocind, împarfumând tăcerea
cu neuitarea ta.

şi te-ai dus, măre te-ai dus
cătând tot înspre apus
mai întâi până la Lună
s-o ajuţi că-i mai bătrână
ai dat ocol pe la stele
să ştergi praful de pe ele
şi te-ai coborât în noapte, poate chiar şi mai departe
şi cum zburai de uşor, rătăcind şoapte ce dor
ne-ai pierdut ori ne-ai lăsat
lumii.
şi-apoi ai plecat
şi-au apărut
zorii noi
alte zile alte-nevoi.

vulpe vânător sau...mă mori din vorbe

ai venit să mă iei?
a nu, am trecut să-ţi mai simt mirosul
să nu ţi-l pierd prin iarba deasă
şi vorbele îi curgeau leşioase
iar urechile adunau toate răsuflările
rostogolindu-şi miile de ochi căpuşe
peste clipele mele
trăieşte-te, vezi-ţi de ale tale
când o fi timpul vin eu
nu-ţi bate tu capul
şi a plecat
legănându-şi coasa
printre negurile trupului

uneori, noaptea
când luna face make-up-ul şi oficiile de platou
deschid ferestrele sufletului, stau cât să trag o gură de aer curat
şi-apoi plec printre rafturile pline
să văd ce noutăţi mai sunt
mai şterg un rând
mai pun o vorbă bună
dar de cele mai multe tac
răpit de departe

cum Ţi-a fost printre noi Doamne?
am privit viaţa de la firul ierbii
şi-am văzut măreţia
şi micimea
măcinate în acelaşi mojar

Golgota voastră
e mai dureroasă şi mai grea
căci vă aruncaţi unii altora în spate
pumnale de ură
scuipări, blesteme, spaime
şi araţi toată bucuria
cu neputinţa de-a primi şi de a oferi

cuiele voastre, ruginite de atâta îndoială
sfâşie marginile sufletului
în fiecare dimineaţă
la fiecare vorbă
spusă
sau înghiţită

mintea voastră naşte coroane de spini
pentru că aţi uitat să credeţi
în iubire şi-n adevăr
născociţi mereu mâncători de suflet
şi uitaţi să vă bucuraţi de gustul aerului
şi de săgeata soarelui

toga regretelor
vă zdrenţuie gleznele
sângerându-vă mersul, urmele
şi toată singurătatea

zarurile voastre
şi-au pierdut interesul
şi nu vă mai joacă la ruleta rusească
iar voi împovăraţi de-atâtea măşti
vă scufundaţi în uitarea
de sine

Doamne, dar...

da.
din păcate, aţi pierdut tot ce v-am dat
şi ce n-aţi pierdut aţi aruncat
iar inima impietrită
vă trage
tot mai departe...
de voi

Imagine: fresca apartinand pictorului Dorin Macovei

căutare

în lungul drum din mine către tine
ades am încurcat cărarea
şi-am dat tăria grohotişului şi mărăcinii
pe-obrazul fin al ierbii ce-şi desface floarea
m-am dedulcit în vise şi-n plăcere
şi mândru-am fost că am putut alege
mi-intrase bucuria-n carne
şi nu găseam că sunt fără de lege
în ceaţă sufletele par la fel
tot umbre şi păreri la ceas de seară
mă trag de păr să mă înalţ că ceaţa urcă-n scară
şi-aş fi dorit o stea să văd măcar
m-ai învăţat ca să iubesc şi n-am putut
mi-ai spus să mă respect şi n-am ştiut
mi-ai spus, dar câte nu ai spus
nimic din tot, simţeam că-s mai presus
în joac-am luat cununa şi mantia
cu şfichiul vorbelor bucăţi din carne-au smuls
târam tot cerul ca să-ţi ies în cale
dar drumul căpăţânii nu era de-ajuns
toţi cei din jur blesteme aruncau
şi mă-nfierau cu suliţi şi piroane
dar palmele râdeau de chinul lor
şi aerul uitase că mă doare
mi-am sfâşiat privirea a chemare
dar moartea-i în vacanţă, uitatul om eu sunt
în lungul drum din mine către mine
mă-ntreb dac-am pierdut s-au mi-am găsit mormânt
de câte ori mă-ngenuchează vântul
tresar şi mă ridic, nu e totul pierdut.

întrupare

la început am fost cuvânt
şi tânjeam să mă rostesc, să vieţuiesc şi eu
asemeni vouă celelalte cuvinte coborâte dintre silabe
şi-atunci m-am descâlcit dintre sunete
întrupându-mă gură
şi limbă
şi vrere.
şi mă desluşeam dintre nespusele
dar gânditele şi vrutele
iar zidul trupului se înălţa, visare după visare
şi vorbire după vorbire
asemeni aripilor
nesfărâmate
de tăria luminii
apele-lacrimile ce-mi potopeau sufletul
spălându-mă, curăţindu-mă de toate silabele, de toate dorinţele
de toate visele şi zicerile
lăsându-mă omăt
viscolit
potolit
îndulcit de suflul nou
ce mă scoate din ţărână
şi mă spală cu lumină
mă soarbe şi mă răsuflă
şi cu doruri mă usucă...

iov

laşi rana deschisă, tristeţea se scurge
toţi dau năvală, atraşi sunt de sânge
şi pentru-un strop de fericire
simt dinţii sfâşiind bucăţi din mine
uitat de bune, potopit doar de mirare
adun în suflet semne de-ntrebare
le simt cum intră-n carne ca-n cuşcă mă închid
păstrând putreziciune şi-al cărnii iz fetid
avutele şi nechematele le-am dat
şi în cenuşă zac, gând lepădat,
bun doar de ignorat şi ocolit
sunt negativus cel blagoslovit.
îi văd jur-împrejur, cum dau târcoale
hârci ce hlizesc orbite goale
batjocura li-i mască şi refugiu
şi îşi ascund micimea în carnagiu.
cu palme îmi scot sângele din amorţeală
şi mi le dau cu dreaptă împărţeală
o palma-n dar, de luat aminte
şi-o alta: dinte pentru dinte.
o dungă închegată
o lacrimă ce-arată
şi-albeşte drumul rătăcit de oase…

o cămilă, o capră, o oaie
ofrandă ce-ar vrea
dar nu poate…să taie…


de ce singurătatea doare?