când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai cerut să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce