sunt eu, o frunză dusă-n lume

de ce mi-ai dat puterea judecăţii ştiind că îmi voi ridica privirea căutându-te?

şi de ce mi-ai ascuns darul iertării şi m-ai lepădat în lume?

rătăcitor prin colbul drumului fără odihnă?

nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat

da, dar limba se zbate căutând scăpare

inima se chirceşte sub aspră apăsare

şi tâmpla se zbate a neputinţă   

iartă şi ţi se va ierta

dar mâna ştie numai urma biciului

şi-îndemnul laş al alungării

uitând însemnul milei şi-al iertării şi bucuria-îmbrăţişării

vinerea

Eli, Eli, Lama Sabactani ...

Eu nu te-am părăsit copile,

dar omenescul urcă spaime-n tine

cuvântul nu mai face faţă

nu poate lanţul ce te ţine să-l sfărâme

sunt fiul ploii, toate lacrimile mele

voit-au ca să spele colbul strâns

şi celor ce-n uitare-şi pun speranţa

să le arăt poteca ce le-a fost făgăduită

nu omenescul s-a lipit trăgându-mă în jos

e greu să te opui cuvântului simbol

iubirii eu m-am dăruit şi-am dăruit iubire

să vindec haosul din suflet ostenit

veni-va timpul când vor….înţelege

lasă-mă să înfloresc Doamne

iertare pentru adevărul din mine care se împlineşte

asemeni lunii ce străpunge norii în seara asta

e aproape rotundă

dar încă nu se poate da de-a dura

trandafirul din fereastră explodeaza la fiecare şase ore

boboc după boboc, kamikaze- însângerat  

iar victimele, uitând tabloul general

surâd printre petale la amintirea parfumului

vântul în plimbarea sa uită că vremea lui s-a dus

încă nu ştie să-şi certe sufletul rătăcitor

ce-a intrat în Grădina Ghetsimanilor

mult prea devreme... lemnul încă nu a fost strunjit

dedicaţie

cine nu are nici un păcat să ridice piatra

căci pentru cel ce dă

nu există primejdia secătuirii

ci doar neputinţa celorlalţi de a primi

să te doboare preaplinul

aceasta-i cea mai mare durere

căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi

pentru a se păstra sieşi

şi nu vom recunoaşte-n veci

că l-am ucis

cu ȋmpietrirea sufletelor

rătăcind malurile...

am pus mâna pe Biblie

şi palma mi se-afundă-n milenii de citate

chiar dacă jur pe tot ce am mai sfânt

inima mea continuă să bată

ne-ai spus: sunteţi Dumnezei!

şi lumea se-nfăşoară-n jurul meu

cer plin de vise şi iluzii

stele căzătoare

eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

şi urmele mele trasează meridiane şi paralele

între vieţile sfinţilor şi ale chinuiţilor

tăvăliţi în minciună 

Doamne, Adevărul a murit demult

mormântul lui, temelie la zidul Grădinii Paradisului

se năruie, măcinat de-ndoială

căci nu ştie cine-i va conduce turma?

Viaţa se zbate să-şi vândă trupul

ca să aibă ce pune pe masă copiilor 

şi toate ideile frumoase

cad răpuse sub măciuca bestiilor

lumea se-ntreabă cine plânge roua din zori

unii dau vina pe îngeri

alţii spun că mama Geea ar fi

dar nimeni nu vrea să se uite la streaşina cerului

Graalul nu e nici cupa din care-am închinat la ultima Cină

nu e nici potirul în care-au picurat rănile voastre

şi nici măcar pântecul ce-ar fi ascuns Viaţa

El e doar durere întrupată în care dimineţile

lasă ofrandă de lumină, sângerândă...

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... " 

daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

nu-I trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

printre modele…

primul venit, primul servit…

m-am întemeiat pe-o floare de lotus
mi-am lipit zâmbetul unsuros
şi-am lăsat să mă revărs agale peste baierele fiinţei
cu toată goliciunea măririi
(de sine)

am plecat în deşert
gândint că şoaptele sacre mă vor căuta
turnându-mi în urechi nerostitul
dar toată strădania mea
s-a spulberat la prima răscolire

am căzut în patima căutării
cercetându-mă
din păcate,
niciunde n-am găsit:
smirnă, aur şi tămâie

şi-atunci
îndoiala îmi cuprinde fruntea-nfierbântată sângerându-mă cu spinii ei
iar neputinţele râd pironindu-mi palmele cu semnul inutilului
în coasta, s-a strecurat abandonul muşcându-mi inima-nfiorată
şi-acolo sus, în vârful privirii, doar eu şi vântul mai stăm

"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"

Doamne, Tu care le şti pe toate
şi desluşeşti totul prin norii neputinţei mele
întreabă-mă dacă mi-e bine
şi dacă-mi este dor

cred că timpurile mele pleacă
măcinate aripi fără stol
cerurile se desprind a ploaie
plâng minutele şi cred că nu le e uşor

mă gândesc că toată încercarea
dată mi-e s-o port aspră cunună
sufletul mă ţintuit pe-o parte
cugetul se-nfige-n altă mână

poarta-nchisă-ascunde nepromisul
şi promisu-i ţintuit în stâlpul porţii
aşchii smulge drumu-n trupul morţii
şi în colb picură şi se stinge visul

poate că îmi este dor şi doare
poate că-ntrebarea moare-n mine
cred că desluşeşti toate câte le-ascund
şi mai cred că şti şi vezi în mine

semne...

semne,

Doamne, de fiecare dată când mă gândesc la Tine
un cerc de foc îmi încinge fruntea iar palmele mă mănâncă a pagubă
suflu rar ca sub o apăsare grea
şi parcă cerul plânge odată cu mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, sub privirile mele nunta se preface-n vin
aducând desfătare şi bucurie mesenilor
iar apa se trage-n fântâni
şi nu vrea să mă mai spele
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, mâinile mele ard şi trupuri scrumite mă urmează
sufletele îşi scutură sandelele de praf
şi continua să predice în pustie
toate Fericirile ce le rostuiesc în vorbe
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, femeile se pleacă şi-mi sărută picioarele cu lacrimile lor
şi eu le-ajut să treacă hopuri
iar lacrimile bolilor se opresc în gât
scuipate cu un ignet ostenit
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, prietenii mă cheamă la mormântul lor
şi de cele mai multe ori plecăm împreună
lumea se uită la noi, cade a metanie
şi-ncearcă să-mi tragă disperată aerul ce-l suflu
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, capul meu e o tufă de spini
ce striveşte măreţia golaşă a Căpăţânei
din carnea palmelor mele cresc piroane şi altele din picioare
lumea se spală pe mâini şi se leapădă de mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne Dumnezeul meu, cui mă părăseşti?
- unui asfinţit rătăcit printre ruine
unei nopţi cât plecarea de mare şi unui Răsărit la porţile templului
Tată, spune-Mi T rog, ce să fac dacă-mi-e frică?
nu-Ţi bate capul copile!

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

două palme au strivit o aripă în zbor

două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa

rugă

alungă-mă din carnea mea
şi sufletul să-l mânce lupii
din gură verbul să mi-l smulgi
şi ura s-o anini de gâtul crucii

ridică-mă de mâlul adunat
şi limpezeşte-mă în apa morţii
întinde-mă ca nour alb pe cer
şi plouă-mă să-mi joc la zaruri sorţii

cu iarnă şi cu viscolul să mă cerni
şi lumea să mă şteargă de pe pleoape
răsară spini în urma ce-am lăsat
şi-un munte de uitare să mă-ngroape

Dumnezeul meu,
să nu mă părăseşti...

ritual

alunecă-n noapte şi-mi ia răsuflarea
căderea din fapte mănarea de lapte
şi lepra ce urcă pe ziduri alene
cu ore şi zile de şoapte

o umbră, o alta şi altele multe
simt gheare, simt colţi înfipte-n uitare
mă trag, se aburcă şi muşcă scrâşnit
cuvântul ce-mi este în taină râvnit

Tu Doamne, mi-ai dat cuvinte-le-n pază
şi-s ani de când umblu din oază în oază
durerea mă-ncearcă de tot ce-a pierit
şi mor făr’ de vorbe de-mi este sortit

dar şti că porunca-n tăcere-am urmat
din vorbe uitate spre cer i-am urcat
strivită mi-e soarta de trupu-nscărit
ţinu-tu-le-am scara pe care-au suit

mă ceartă, mă iartă, din rele m-adună
culoarea din ochi mi-e cearcăn de lună
suflarea se-ncheagă şi-mi e promoroacă
pe vorbele mele satanic dans joacă

senzaţie

parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie

frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.

data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.

şi dacă...

omule, omule, pe cine prigoneşti?
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.

şi-a mai fost o...

m-am dezbrăcat de toate cuvintele
mi-am încins uitarea
şi m-am plecat spălându-vă tăcerile.
“cel ce vrea să fie cel dintâi,
se cuvine să ridice ultimul privirile pentru a izvorâ tăceri”
ne-am asezat fiecare în spaimele sale
lăsând cuvintele să dospească
sudoare.
v-aş fi-ndemnat să vă iubiţi şi să vă ascultaţi
tăcându-vă vorbele uni altora
aşa cum şi eu v-am tăcut
dar cuvintele deja ţipă în piaţă
cerându-mi uitarea.
mi-am luat uitarea, şi pârâşii fremătau ştergându-mi urmele
până sus în spatele ochilor, bucurându-se
că literele curgeau, cerneală.
amestecându-se.
cuvintele mele rătăcesc
nerecunoscându-se
nici în rime
nici în versuri
tăcându-se,
ferindu-se de ochii lumii
ascunse
colbuite.

teamă

Doamne,
aş avea atâtea să-ţi spun
dar tu care le ştii pe toate poate că nu ai timp
sau poate că nu-ţi face bine să le mai auzi încă odată
vorbele mele, palme ce-ţi caută faţa
ca să lovească
dar mă dor palmele Doamne
de la atâta vorbă
pentru că de multe ori am pălmuit singurătatea
care nu mai voia să tacă
şi picioarele mă dor
mersul meu alergarea asta bezmetică
spre niciunde
nici către Tine, nici către lume
nici măcar în afundul meu
să mă regăsesc.
ochii nu mă mai dor
nu dor pentru că s-au uscat
şi uscăciunea piere dusă de vânt
se macină în ea însăşi
putregai.
nici urechile nu mă mai ascultă
au plecat să-şi caute un alt stăpân care ştie să le folosească
oricum în orbirea mea nu mai auzeam nimic
ce folos că nu erau decât locul colbuit
unde mă mai găseam uneori.
limba, da,
ea singură mai păşeşte printre vocalele Tale
talpă uscată, căutându-te printre cuie
şi printre aşchii.
cu răsuflarea moartă
de teamă să nu-ţi încurc foile
mă trag sub noaptea asta şi fac loc
luminii.
aş face o baie Doamne
dar e aşa de multă lumină
că mă doare.