choice

between black and white

don’t chose anymore grey

between hot and cold

don’t chose anymore warmish

all the people know I am predictable

and all the time I chose the right way

but all the people will be surprised

when I chose my way as only way

I am not an angel, I am not a demon

as usual I am a simple man

and all my entire life

I follow the truth on my way

when I stop mean it’s the right moment

where I stop it’s the right place

and for this reason

I am the truth, the way and the life

sărutul lui Iuda

te-ai aplecat şi şoptit ai adâncit spaimele nopţii

poate că nici tu nu ai înţeles

şi te-ai lăsat dus de curent

dar ai uitat că şi stânca

poate fi vremelnic sub ape

Doamne, nici nu ştii cât sunt de fericit

că sărutul meu stă la baza fericirii lor

toţi vor să te cunoască

să ţi se dea plecaţi

şi să-ţi soarbă vorbele şi-nvăţătura

dărâmaţi templul asta şi în trei zile îl voi ridica

dar tu nu o să mai apuci să vezi

culorile s-au terminat

firele din ţesătură se duc

şi nici cerurile nu-s pregătite de potop

să nu mă laşi Doamne să rătăcesc în noapte

am să te aştept să-mi întorci sărutul

ca de la frate la frate

sau ca de la învăţător la ucenic

sărut dătător de viaţă 

rostogolind

mi-ai dat Doamne îndoiala toiag

spunându-mi: ia-ţi întrebările şi umblă

şi am plecat purtând zilele-n spate

aşternându-mi văzutele drept căpătâi

cu speranţa că mă cufund într-o mare de răspunsuri

întrebările mi s-au tocit

cuvintele s-au împrăştiat

ochii s-au împăienjenit

iar sunetele trec

fără să mă ia în seamă

clipele se despart alene

lepădându-mă la marginea pleoapelor

acolo unde nopţile cad în uitare

zămislind cerurile zilelor

fără-nceput şi fără sfârşit

dacă nu eu, atunci cine

să mai poarte întrebările pe drum

poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului

pomul cunoaşterii ne-a dat primul cuvânt

o silabă plină până la refuz de uimire

acum puteam povesti

cu înlorituri

ceea ce inima ştia mai bine

după căderea în păcat

am căutat loc vorbelor noastre

ce nu mai aveau loc

în adâncul inimii

şi-ncet încet am făcut loc minciunii

 crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit

şi mai golit de suflet

fericiţi cei săraci cu duhul vorbirii

că ei îsi pun inima-n palme să rostuiască

trăirile… şi rugile… şi bucuriile

e timpul să reînvăţăm

preţul tăcerii

şi-al necuvintelor

în carnea cărora se ascunde

secretul nemuririi

la vreme de spaimă

priveşte întunericul în faţă

şi lasă-i ochii să se-nfig-adânc în tine

încearcă-i teama

caută să-i dai de capăt

că nu scapi ascunzându-te-n adânc

în carne, în tăceri şi în închipuite vine

tu-l şti el ştie că îl ştii

şi rostul bătăliei este teama

ignoră întunericul dar nu-l lăsa

să te înfigă-n spaime

să îţi şoptească noaptea în pumnale

forme fără fond

dacă o să vedeţi pe străzi suflete goale

să nu ridicaţi piatra

pentru că veţi lovi doar umbra celui ce a fost

înainte de a pierde totul: onoare, mandrie, demnitate, identitate

să ridici ochii spre cer sau să-i laşi în pământ înseamnă cam acelaşi efort

depinde de alegerea făcută şi de momentul deciziei

dar perspectiva este de neînchipuit

căci nu-i totuna-n cenuşiu să te târăşti

sau spre cer să te-nalţi

şi Doamne...

nu-i lăsa să ne încerce iar cu ura

şi-n bezna morţii să îi alungăm

doar un bilet

cred că m-am trezit orb

am deschis ochii şi lumea arăta la fel cum o ştiam

poate un pic mai ştearsă, mai cenuşie

dar la fel

ultima oară

am citit biletul tău

în care spuneai că te simți

obosit, inutil şi ignorat

aşa că ai decis să-ți iei o tăcere

şi să dispari

pentru o vreme

dintre cuvinte

anunț oficial

şi vine-o vreme când cuvintele învinse

se vor târâ în urma carului înlănțuite

cu pielea arsă de uitare

când graba de-a trăi ne lasă fără suflu

parabolele se vor pierde-n lungi tăceri

uitarea spulbera-va zidurile goale

dulceața lor pierdută pe vecie

căci fără de cuvânt zidirea moare

ziua în care cuvintele au murit

s-a lipsit de căldură şi lumină (trup şi suflet)

alungate atât de departe

că au rătăcit cărarea

săvârşitu-s-au

rătăcind malurile...

am pus mâna pe Biblie

şi palma mi se-afundă-n milenii de citate

chiar dacă jur pe tot ce am mai sfânt

inima mea continuă să bată

ne-ai spus: sunteţi Dumnezei!

şi lumea se-nfăşoară-n jurul meu

cer plin de vise şi iluzii

stele căzătoare

eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

şi urmele mele trasează meridiane şi paralele

între vieţile sfinţilor şi ale chinuiţilor

tăvăliţi în minciună 

Doamne, Adevărul a murit demult

mormântul lui, temelie la zidul Grădinii Paradisului

se năruie, măcinat de-ndoială

căci nu ştie cine-i va conduce turma?

Viaţa se zbate să-şi vândă trupul

ca să aibă ce pune pe masă copiilor 

şi toate ideile frumoase

cad răpuse sub măciuca bestiilor

lumea se-ntreabă cine plânge roua din zori

unii dau vina pe îngeri

alţii spun că mama Geea ar fi

dar nimeni nu vrea să se uite la streaşina cerului

Graalul nu e nici cupa din care-am închinat la ultima Cină

nu e nici potirul în care-au picurat rănile voastre

şi nici măcar pântecul ce-ar fi ascuns Viaţa

El e doar durere întrupată în care dimineţile

lasă ofrandă de lumină, sângerândă...

povestea unui fulg de nea

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ”

fiecare strada isi inghesuie sufletele in trupuri umblatoare

orice casa ascunde cel putin o lacrima ferecata

si fiecare nor reflecta o pleoapa cazuta

ridica-voi sabia iubirii in lumina

navalind in viata voastra

si spintecand de-a valma toate spaimele

toate suspinele si toate nespusele

voi taia chingile incremenirii

redand zambetul buzelor chinuite

stiu ca e greu, stiu ca fiecare zambet

se sufoca sub un munte de tristete

dar primavara nu poate veni

daca nu moare

taria frigului din voi.

cânt străbun de om ne bun

am luat lumea-n lung şi-n lat

să ȋi scriu pulberile molcomind tăcerile
când opinca s-o gătat de la drumul descifrat
am luat bordei cu-mprumut
sufletu-n el să mi-l mut
cerând ursitoarelor
schimbarea tiparelor

m-au luat şi m-au spălat

ȋn ceruri m-au ȋnvelit, de nuntă m-au pregătit
luna mi-au pus-o pe piept la poartă să nu aştept
pleoapele mi le-au zidit cu umbră din răsărit
gura mea-i pecetluită cu inelul zânelor
la izvorul vorbelor 

stolul viselor mă poartă

ȋn luntrea străbunului la capătul timpului
noaptea-apă unduieşte şi luntrea o cumpăneşte
tocmind depărtările torcând renunţările
cu fir de moale de uitare
dintr-o zare-n altă stare

vă las vouă stelele

şi ȋmi iau tăcerile
lumii să ȋi dau ocol
să văd unde-i un loc gol
să mă semăn, să-ncolţesc
să dau spic cu vorbă-aleasă
să fiu poveste pe masă

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai cerut să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

însingurare

ce faci aici în adâncul inimii mele?
nimic din nimic Doamne
mă rog doar să-mi fie desluşită calea
că-i mare lucru să fiinţezi
să poţi să râzi singur în noapte
de capătul drumului ce-ncepe drumul

trecere

Atunci când personajul central tace
Timpul se-opreşte-n loc şi lumea se preface
Că nu-nţelege şi ar merge mai departe
Dar totul ca o vită căsăpită se desface.

În jur pustiul nerostirii-ncremeneşte
Şi aeru-ar purta dogoarea răsuflării tale
Tăcerea e-o pedeapsă ce-apasă şi sfărâmă
Şi vorbele, grăunte de nisip, în gol prefiră.

Te luasem Doamne-n braţe
Şi îmi doream să cred că mi te-ai arătat
Le impuneam celor din jur speranţa
Spunându-le că nu ne-ai părăsit, că n-ai plecat.

M-ai debarcat pe ţărmul căutărilor păgâne
Şi-ai ars corabia întoarcerii şi-a regăsirii
Lăsatu-m-ai să mă găsesc sau să te reclădesc
În templul ruinat...sunt doar umbra luminii....

Ce-ar trebui să fac?

Roagă-te în fiecare zi.
Chiar dacă nu spui nimic,
Chiar dacă nu ceri nimic,
Chiar dacă nu înţelegi nimic,
Doar roagă-te.
Acordă-ţi câteva cuvinte
Şi împreună cu tine însuţi
Vei reuşi să afli gustul aerul
Şi vei auzi culorile cerului.
De obicei, Dumnezeu aşteaptă la răscruce
Şi fiece om are de ales.
Chiar dacă se odihneşte sau doarme,
Odată alegerea făcută, pleacă mai departe
Şi nu se mai găndeşte la cealaltă cale,
Ea a fost doar o încercare.
E bine să nu uiţi că,
Îngerii coboară în Infern,
Pentru a salva suflete.

măslinul

Mă adunam din trena amăgirilor
Frunză cu frunză
Ram după ram
Istoria rămasă grea
Mă privea, căci eram
Ascuns în fructele nerodite
Şi-n mirul ce fruntea-I va săruta.
Păcatul uitării e lanţ ce mă strânge
Coroana de spini istoria frânge.
Iarta-mi-se-va oare
Decenii de-aşteptare?
Căci nerodirea-i scrisă
Şi împlinirea doare.
Iertarea de mi-o capăt,
În vasul de-alabastru
Voi aduna doar lacrimi
De vestitor albastru.
Bolnavă-i rădăcina,
Şi-n Ghetsimani e frig
Cu trunchiul măcinat
Tăcerile îţi strig
Şi-n noaptea dintre lumi,
Strigătu-Ţi mut l-adun.
Mi-e frunza într-o dungă
Pecete, legământ
Căci din potop de fapte
S-o naşte iar Pământ
Zdrobiţi-mi soarta-n oale
Şi mir va lăcrima
Cu strigăt de osândă
Tăceri va alina.

Mi-am luat sarea lacrimilor
Şi-am înmuiat amărăciunea clipelor
Coapte pe-al suferinţei ram.

e timpul să mergem Doamne...

Mai ia-mă în braţe ca să-mi spui povestea
Cu-n prunc născut ca să despartă lumea de trecut
Şi să ne-arate că moartea mai scrie-n carne
Povestea cerului ce în lumină-i petrecut.

Ai scris în pâine că ţi-e greu trupul să-l laşi
Şi-n vin ai pus tot focul inimii rănite
Ne-ai dat motive s-aruncăm cu pietre
Căci ne ardea iubirea-ţi din cuvinte.

Nu-ţi fie frică-i singura minciună
Ce-o duc şi o agăţ în vârful crucii
Mi-e frică pentru ce va fi să fie,
Când îndemnat vei fi să-ţi ucizii pruncii.
Mi-e teamă c-or veni şi-i vei lăsa
Să-ţi umple Templul cu minciuni
Zarafii-or vinde sufletele la tarabă
Şi-n vorbe v-or închide de nebuni.
Când vă spuneam să îndrăzniţi
Îmi urlam teama şi durerea
De-a vă vedea în turmă-ncolonaţi.

Te-aştept să facem drumul împreună
Tu cărând crucea eu făcându-ma că tac
Îndură-te şi dă-mi paharul Tată
Căci sete mi-e de-o moarte cât un veac.

Eu, templul din cer

Coboară stejarii, catapetesme
Şi-s piatră unghiulară-n tâmpla mea
Mi-s ninse nopţile cu dor de ducă
Şi clopotele trepte-n ceruri ar urca.

Mi-i trupul o biserica zidită-n lemn
Şi în altar se strâng idei ca să slujească
Bătut-au toaca-n grindă şi în cruce
Iar cuiele cădeau de ger. Albastre.

Sunt lemn şi-nchid în mine sacrul şi profanul
Asemeni celor ce-au stârnit lumina-n tindă
Opaiţ care-şi lăcrimează nemurirea
Prin moarte mi-am învins zădărnicia.

“sunt lemnul înălţării şi al rugăciunii”