de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai cerut să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

două palme au strivit o aripă în zbor

două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa

rugă

alungă-mă din carnea mea
şi sufletul să-l mânce lupii
din gură verbul să mi-l smulgi
şi ura s-o anini de gâtul crucii

ridică-mă de mâlul adunat
şi limpezeşte-mă în apa morţii
întinde-mă ca nour alb pe cer
şi plouă-mă să-mi joc la zaruri sorţii

cu iarnă şi cu viscolul să mă cerni
şi lumea să mă şteargă de pe pleoape
răsară spini în urma ce-am lăsat
şi-un munte de uitare să mă-ngroape

Dumnezeul meu,
să nu mă părăseşti...

vedenie

adună iute maică toţi îngerii din cer
că-i timp să mă botezi şi datinile-o cer
în trunchi scobit de vânturi
şi-n apă de plânsori
m-or cufunda măicuţă
o dată şi-ncă-odată şi apoi de trei ori
din ceruri cerne-alerne o horbotă bogată
din neaua cea mai albă de şfichi de vânt brodată

ritual

alunecă-n noapte şi-mi ia răsuflarea
căderea din fapte mănarea de lapte
şi lepra ce urcă pe ziduri alene
cu ore şi zile de şoapte

o umbră, o alta şi altele multe
simt gheare, simt colţi înfipte-n uitare
mă trag, se aburcă şi muşcă scrâşnit
cuvântul ce-mi este în taină râvnit

Tu Doamne, mi-ai dat cuvinte-le-n pază
şi-s ani de când umblu din oază în oază
durerea mă-ncearcă de tot ce-a pierit
şi mor făr’ de vorbe de-mi este sortit

dar şti că porunca-n tăcere-am urmat
din vorbe uitate spre cer i-am urcat
strivită mi-e soarta de trupu-nscărit
ţinu-tu-le-am scara pe care-au suit

mă ceartă, mă iartă, din rele m-adună
culoarea din ochi mi-e cearcăn de lună
suflarea se-ncheagă şi-mi e promoroacă
pe vorbele mele satanic dans joacă

întrebător...

la început am fost cuvânt
şi tânjeam să mă rostesc, să vieţuiesc şi eu
asemeni vouă celelalte cuvinte coborâte dintre silabe
şi-atunci m-am descâlcit dintre sunete
întrupându-mă gură
şi limbă
şi vrere.
şi mă desluşeam dintre nespusele
dar gânditele şi vrutele
iar zidul trupului se înălţa, visare după visare
şi vorbire după vorbire
asemeni aripilor
nesfărâmate
de tăria luminii
apele-lacrimile ce-mi potopeau sufletul
spălându-mă,
curăţindu-mă de toate silabele, de toate dorinţele
de toate visele şi zicerile
lăsându-mă omăt
viscolit
potolit
îndulcit de suflul nou
ce mă scoate din ţărână
şi mă spală cu lumină
mă soarbe şi mă răsuflă
şi cu doruri mă usucă...

scrisoare despre negru

mai am până o să-mi tai unghiile
dar asta nu mă împiedică să le privesc astăzi
tivite fiind cu o subţire undă de regret

unghiile mele nu au zgâriat niciodată
şi nu s-au înfipt în carnea arsă a obrazului
plină de craterele amintirilor

de multe ori am revenit în pielea mea năuc
alungat de răpăitul ploii în carcasa goală a inimii
cum goală este şi masa sub dansul unghiilor

taberele au plecat interne la colegii
lăsând curtea verii pustie şi goală
în care doar tăcerea mai flutură zdrenţuită

eu caut o pată de culoare cu gust de trecut
zgura caută să-şi schimbe culoarea
iar lacrima strecurată are gust leşios

în calea mea ridici doi stâlpi de întuneric
ce clămpănesc strigând că e târziu
mi se desfac şuviţele de negru
şi unghiile se înfig în cer pustiu

senzaţie

parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie

frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.

data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.

şi dacă...

omule, omule, pe cine prigoneşti?
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.

şi-a mai fost o...

m-am dezbrăcat de toate cuvintele
mi-am încins uitarea
şi m-am plecat spălându-vă tăcerile.
“cel ce vrea să fie cel dintâi,
se cuvine să ridice ultimul privirile pentru a izvorâ tăceri”
ne-am asezat fiecare în spaimele sale
lăsând cuvintele să dospească
sudoare.
v-aş fi-ndemnat să vă iubiţi şi să vă ascultaţi
tăcându-vă vorbele uni altora
aşa cum şi eu v-am tăcut
dar cuvintele deja ţipă în piaţă
cerându-mi uitarea.
mi-am luat uitarea, şi pârâşii fremătau ştergându-mi urmele
până sus în spatele ochilor, bucurându-se
că literele curgeau, cerneală.
amestecându-se.
cuvintele mele rătăcesc
nerecunoscându-se
nici în rime
nici în versuri
tăcându-se,
ferindu-se de ochii lumii
ascunse
colbuite.