căutare

în lungul drum din mine către tine
ades am încurcat cărarea
şi-am dat tăria grohotişului şi mărăcinii
pe-obrazul fin al ierbii ce-şi desface floarea
m-am dedulcit în vise şi-n plăcere
şi mândru-am fost că am putut alege
mi-intrase bucuria-n carne
şi nu găseam că sunt fără de lege
în ceaţă sufletele par la fel
tot umbre şi păreri la ceas de seară
mă trag de păr să mă înalţ că ceaţa urcă-n scară
şi-aş fi dorit o stea să văd măcar
m-ai învăţat ca să iubesc şi n-am putut
mi-ai spus să mă respect şi n-am ştiut
mi-ai spus, dar câte nu ai spus
nimic din tot, simţeam că-s mai presus
în joac-am luat cununa şi mantia
cu şfichiul vorbelor bucăţi din carne-au smuls
târam tot cerul ca să-ţi ies în cale
dar drumul căpăţânii nu era de-ajuns
toţi cei din jur blesteme aruncau
şi mă-nfierau cu suliţi şi piroane
dar palmele râdeau de chinul lor
şi aerul uitase că mă doare
mi-am sfâşiat privirea a chemare
dar moartea-i în vacanţă, uitatul om eu sunt
în lungul drum din mine către mine
mă-ntreb dac-am pierdut s-au mi-am găsit mormânt
de câte ori mă-ngenuchează vântul
tresar şi mă ridic, nu e totul pierdut.

întrupare

la început am fost cuvânt
şi tânjeam să mă rostesc, să vieţuiesc şi eu
asemeni vouă celelalte cuvinte coborâte dintre silabe
şi-atunci m-am descâlcit dintre sunete
întrupându-mă gură
şi limbă
şi vrere.
şi mă desluşeam dintre nespusele
dar gânditele şi vrutele
iar zidul trupului se înălţa, visare după visare
şi vorbire după vorbire
asemeni aripilor
nesfărâmate
de tăria luminii
apele-lacrimile ce-mi potopeau sufletul
spălându-mă, curăţindu-mă de toate silabele, de toate dorinţele
de toate visele şi zicerile
lăsându-mă omăt
viscolit
potolit
îndulcit de suflul nou
ce mă scoate din ţărână
şi mă spală cu lumină
mă soarbe şi mă răsuflă
şi cu doruri mă usucă...

iov

laşi rana deschisă, tristeţea se scurge
toţi dau năvală, atraşi sunt de sânge
şi pentru-un strop de fericire
simt dinţii sfâşiind bucăţi din mine
uitat de bune, potopit doar de mirare
adun în suflet semne de-ntrebare
le simt cum intră-n carne ca-n cuşcă mă închid
păstrând putreziciune şi-al cărnii iz fetid
avutele şi nechematele le-am dat
şi în cenuşă zac, gând lepădat,
bun doar de ignorat şi ocolit
sunt negativus cel blagoslovit.
îi văd jur-împrejur, cum dau târcoale
hârci ce hlizesc orbite goale
batjocura li-i mască şi refugiu
şi îşi ascund micimea în carnagiu.
cu palme îmi scot sângele din amorţeală
şi mi le dau cu dreaptă împărţeală
o palma-n dar, de luat aminte
şi-o alta: dinte pentru dinte.
o dungă închegată
o lacrimă ce-arată
şi-albeşte drumul rătăcit de oase…

o cămilă, o capră, o oaie
ofrandă ce-ar vrea
dar nu poate…să taie…


de ce singurătatea doare?

pecingine

de la atâta ploaie
s-au umplut de buruiană papilele
lăsându-mă fără gustul cititului
şi-au intrat echipele
cu ce le-a picat în mână
tăinuind cu/fără discernământ
toate gusturile clădite cu atâta migală.
şi m-au urlat
şi limba din gâtlej mi-au luat
la puricat
căutându-mi toate alegerile,
şi-adulmecând tiparele

gândirea-mi, şchioapă
de la gropile sufleteşti
neacoperite…
astăzi codul portocaliu doare
dar până la vară o să se decoloreze
ca o aftă prelungă
arzând cerurile

însingurare

ce faci aici în adâncul inimii mele?
nimic din nimic Doamne
mă rog doar să-mi fie desluşită calea
că-i mare lucru să fiinţezi
să poţi să râzi singur în noapte
de capătul drumului ce-ncepe drumul

trecere

Atunci când personajul central tace
Timpul se-opreşte-n loc şi lumea se preface
Că nu-nţelege şi ar merge mai departe
Dar totul ca o vită căsăpită se desface.

În jur pustiul nerostirii-ncremeneşte
Şi aeru-ar purta dogoarea răsuflării tale
Tăcerea e-o pedeapsă ce-apasă şi sfărâmă
Şi vorbele, grăunte de nisip, în gol prefiră.

Te luasem Doamne-n braţe
Şi îmi doream să cred că mi te-ai arătat
Le impuneam celor din jur speranţa
Spunându-le că nu ne-ai părăsit, că n-ai plecat.

M-ai debarcat pe ţărmul căutărilor păgâne
Şi-ai ars corabia întoarcerii şi-a regăsirii
Lăsatu-m-ai să mă găsesc sau să te reclădesc
În templul ruinat...sunt doar umbra luminii....

Ce-ar trebui să fac?

Roagă-te în fiecare zi.
Chiar dacă nu spui nimic,
Chiar dacă nu ceri nimic,
Chiar dacă nu înţelegi nimic,
Doar roagă-te.
Acordă-ţi câteva cuvinte
Şi împreună cu tine însuţi
Vei reuşi să afli gustul aerul
Şi vei auzi culorile cerului.
De obicei, Dumnezeu aşteaptă la răscruce
Şi fiece om are de ales.
Chiar dacă se odihneşte sau doarme,
Odată alegerea făcută, pleacă mai departe
Şi nu se mai găndeşte la cealaltă cale,
Ea a fost doar o încercare.
E bine să nu uiţi că,
Îngerii coboară în Infern,
Pentru a salva suflete.

măslinul

Mă adunam din trena amăgirilor
Frunză cu frunză
Ram după ram
Istoria rămasă grea
Mă privea, căci eram
Ascuns în fructele nerodite
Şi-n mirul ce fruntea-I va săruta.
Păcatul uitării e lanţ ce mă strânge
Coroana de spini istoria frânge.
Iarta-mi-se-va oare
Decenii de-aşteptare?
Căci nerodirea-i scrisă
Şi împlinirea doare.
Iertarea de mi-o capăt,
În vasul de-alabastru
Voi aduna doar lacrimi
De vestitor albastru.
Bolnavă-i rădăcina,
Şi-n Ghetsimani e frig
Cu trunchiul măcinat
Tăcerile îţi strig
Şi-n noaptea dintre lumi,
Strigătu-Ţi mut l-adun.
Mi-e frunza într-o dungă
Pecete, legământ
Căci din potop de fapte
S-o naşte iar Pământ
Zdrobiţi-mi soarta-n oale
Şi mir va lăcrima
Cu strigăt de osândă
Tăceri va alina.

Mi-am luat sarea lacrimilor
Şi-am înmuiat amărăciunea clipelor
Coapte pe-al suferinţei ram.

e timpul să mergem Doamne...

Mai ia-mă în braţe ca să-mi spui povestea
Cu-n prunc născut ca să despartă lumea de trecut
Şi să ne-arate că moartea mai scrie-n carne
Povestea cerului ce în lumină-i petrecut.

Ai scris în pâine că ţi-e greu trupul să-l laşi
Şi-n vin ai pus tot focul inimii rănite
Ne-ai dat motive s-aruncăm cu pietre
Căci ne ardea iubirea-ţi din cuvinte.

Nu-ţi fie frică-i singura minciună
Ce-o duc şi o agăţ în vârful crucii
Mi-e frică pentru ce va fi să fie,
Când îndemnat vei fi să-ţi ucizii pruncii.
Mi-e teamă c-or veni şi-i vei lăsa
Să-ţi umple Templul cu minciuni
Zarafii-or vinde sufletele la tarabă
Şi-n vorbe v-or închide de nebuni.
Când vă spuneam să îndrăzniţi
Îmi urlam teama şi durerea
De-a vă vedea în turmă-ncolonaţi.

Te-aştept să facem drumul împreună
Tu cărând crucea eu făcându-ma că tac
Îndură-te şi dă-mi paharul Tată
Căci sete mi-e de-o moarte cât un veac.

Răbufnire

Să ieşi din viaţa mea,
M-am săturat. Vreau să mor.
Lăsaţi-mă în pace.
Nu mă mai direcţionaţi.
Şi a plecat trândind uşa-n nas vieţii.
Şi l-am lăsat. Am ieşit tiptil din zilele lui
Adunând toate mizeriile aruncate
Ori abandonate ici-colo. Peste tot.
Seara a venit. În suflet
Şi întunericul se vedea stăpân
Căci nu mai era nimeni
Să-i aprindă candela îndoielilor
Soneria sfredeli tunele în carnea întunericului
Şi ecoul se spărgea în aşchii vorace
Mercur ce căuta să se adune.
Gata, gata, deschid. Că parcă-s al nimănui
Mama ei de singurătate.
Cine e?
Eu sunt.
Cine tu?
Cea pe care o tot aştepţi.
Iată-mă am venit.
Aici? Acum?
Bine, dar…nu sunt pregătit.
Şi nici măcar lumina n-am aprins-o
Ce-o să spună lumea?
Că n-ai avut curajul să ceri:
SĂ FIE LUMINĂ!