cânt străbun de om ne bun

am luat lumea-n lung şi-n lat

să ȋi scriu pulberile molcomind tăcerile
când opinca s-o gătat de la drumul descifrat
am luat bordei cu-mprumut
sufletu-n el să mi-l mut
cerând ursitoarelor
schimbarea tiparelor

m-au luat şi m-au spălat

ȋn ceruri m-au ȋnvelit, de nuntă m-au pregătit
luna mi-au pus-o pe piept la poartă să nu aştept
pleoapele mi le-au zidit cu umbră din răsărit
gura mea-i pecetluită cu inelul zânelor
la izvorul vorbelor 

stolul viselor mă poartă

ȋn luntrea străbunului la capătul timpului
noaptea-apă unduieşte şi luntrea o cumpăneşte
tocmind depărtările torcând renunţările
cu fir de moale de uitare
dintr-o zare-n altă stare

vă las vouă stelele

şi ȋmi iau tăcerile
lumii să ȋi dau ocol
să văd unde-i un loc gol
să mă semăn, să-ncolţesc
să dau spic cu vorbă-aleasă
să fiu poveste pe masă

supus Cuvantului

pe cine iubesti tu copile?

cuvantul ce te-a slujit de la bun inceput

se lacomesc a rosti buzele mele

atunci impartaseste-Mi cuvintele

si ai grija lor

Ma iubesti tu oare?

stii bine ca Te iubesc repetau ochii desavarsindu-si tacerile
atunci urmeaza-mi cuvintele sa nu se razleteasca
si sa piara uitate prin pustie

da chiar Ma iubesti?

stii bine doar ca odaile inimii le-am pregatit pentru Tine

si candela-i aprinsa ca sa-Ti lumineze taina

 

daca tu chiar Ma iubesti

uita toate cate ti le-am spus si lasa cuvintele sa-si poarte crucea
care va trebui sa creasca, sa creasca
si care se va pierde, pierdut sa ramaie pana la ultima silaba,
pana la ultimul gand ratacit
iar viata sa nu mai dainuie intre sunetele sale

si-atunci mi-am crestat cu uitare privirile sa nu mai stiu cine se pierde si cine creste

mi-am pierdut auzurile sa nu mai aflu cine si de ce s-a dus
mi-am zdrobit buzele sa nu mai sarute rotundul sunetelor
si mi-am aruncat degetele sa nu cada-n ispita cautarii formelor prin colbul drumurilor

intunericul ma ascunde-n pantecele sau

tacerile ma leagana a uitare
iar buzele, uscate
desavarsesc legamantul
si-adancurile memoriei mistuie
ultimul cuvant care Te cuprinde
in toata maretia Ta
Amin

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... " 

daca

Doamne, cred că mai bine mă lăsai să fiu cuvânt
aş fi purtat scrijelite-n carne, taine rătăcite
de la începuturile lumii şi până la sfârşiturile ei
m-aş fi preumblat printre oameni
desluşindu-le umbrele vocalelor
şi tăria muchiei unei consoane răstignite
poate că aş fi nimerit şi eu fericita pescuire
tăcută în spargerea uimirii
sau poate că în Grădina Ghetsimani
I-aş fi purtat îndoiala
uitând că pe vârful Căpăţânii
piroanele scriu pe pleoape Oda premergătoare

Doamne, dacă m-ai fi lăsat în lume Cuvânt
Te-aş fi ajutat de la începutul începuturilor să mă cladeşti
fără nici o umbră de durere
şi fără regrete
pentru că toate fericirile de pe Munte
le-aş fi dăruit oamenilor
după voia
şi fără de potopurile Tale

amintire tablou

si a fost o noua zi si apele se desparteau de uscat precum literele in cuvinte
si cuvintele luau culorile celor vazute sau nevazute, se imbracau cu ele si capatau miez si greutate
si-atunci daca ai vazut ca este bine ai lasat noaptea sa limpezeasca gandurile dintre cuvinte
si a fost o noua zi iar cuvintele se trudeau sa-mi dea contur
intrupandu-ma de la prima suflare pana la ultimul gand
si daca m-ai vazut intrupat
m-ai lasat sa stapanesc peste toate literele
si verbul se arata dornic sa faca totul
cu numele si cuvintele ce izvorau din preaplinul meu
dar pentru ca toate erau prea mici si nu te puteau cuprinde
te-ai retras dintre cuvinte si din toate gandurile
limpezind cugetele cu suflul tau
ca-n timpurile de-nceput
cuvintele seci, se zbat
intre dorinta si neputinta
caci ele nu mai au puterea de-a te cuprinde
si-n revarsarea lor cuprind malurile buzelor cu urmele disperarii
pana la epuizarea ultimei litere
si-am coborat noapte
si-am rasarit zi
iar cuvintele preschimbate-n stalpi de sare
visau la carnea lacrimilor

nu-I trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

uitată

Dumnezeu s-a ascuns în palma mea
ostenit de atâta alergătură
s-a tras la umbră şi si-a încropit
o uitare robinsoniană
de câte ori duc mâna la gură
El îmi afla primul spaimele şi mă linişteşte
mângâindu-mă.
de câte ori te mângâi
El ştie primul tot ce te apasă
şi unde pune El mâna
vindecă,
alungă norii grei
eu sunt locul în care s-a arătat pentru ultima oară
mi-a cuprins sufletu-n palma-i aspră
şi-a-nceput să depene poveştea
petrecerii prin lume
şi a bucuriei ultimei guri de aer
şi m-a lăsat să înţeleg
că-s parte din creaţia mea
şi că
„în lumea mea sunt meşter Faur
ce s-a zidit în labirint de Minotaur”

demult…

pleacă de-aici, ţi-am spus doar că am lepră
şi boala asta-i ca un câine, dă târcoale
mai roade-un os, mai sfâşie în carne
şi ce nu poate dovedi zvârle pe jos

te-ai aşezat în praf şi mi-ai luat mâna
şi chipul, blând mi l-ai întors ca să-ţi văd ochii
în palmă-ai adunat lacrima stinsă
iar buzele-ţi pe faţa-rană-au sărutat

e mult de-atunci, trecutul mă îngroapă
şi rana care-am fost ţi-aşteaptă mângâierea
în fiece apus mă scald şi apoi mor
cu orice răsărit în viaţă mă cobor

printre modele…

primul venit, primul servit…

m-am întemeiat pe-o floare de lotus
mi-am lipit zâmbetul unsuros
şi-am lăsat să mă revărs agale peste baierele fiinţei
cu toată goliciunea măririi
(de sine)

am plecat în deşert
gândint că şoaptele sacre mă vor căuta
turnându-mi în urechi nerostitul
dar toată strădania mea
s-a spulberat la prima răscolire

am căzut în patima căutării
cercetându-mă
din păcate,
niciunde n-am găsit:
smirnă, aur şi tămâie

şi-atunci
îndoiala îmi cuprinde fruntea-nfierbântată sângerându-mă cu spinii ei
iar neputinţele râd pironindu-mi palmele cu semnul inutilului
în coasta, s-a strecurat abandonul muşcându-mi inima-nfiorată
şi-acolo sus, în vârful privirii, doar eu şi vântul mai stăm