la vreme de spaimă

priveşte întunericul în faţă

şi lasă-i ochii să se-nfig-adânc în tine

încearcă-i teama

caută să-i dai de capăt

că nu scapi ascunzându-te-n adânc

în carne, în tăceri şi în închipuite vine

tu-l şti el ştie că îl ştii

şi rostul bătăliei este teama

ignoră întunericul dar nu-l lăsa

să te înfigă-n spaime

să îţi şoptească noaptea în pumnale

forme fără fond

dacă o să vedeţi pe străzi suflete goale

să nu ridicaţi piatra

pentru că veţi lovi doar umbra celui ce a fost

înainte de a pierde totul: onoare, mandrie, demnitate, identitate

să ridici ochii spre cer sau să-i laşi în pământ înseamnă cam acelaşi efort

depinde de alegerea făcută şi de momentul deciziei

dar perspectiva este de neînchipuit

căci nu-i totuna-n cenuşiu să te târăşti

sau spre cer să te-nalţi

şi Doamne...

nu-i lăsa să ne încerce iar cu ura

şi-n bezna morţii să îi alungăm