amintire tablou

si a fost o noua zi si apele se desparteau de uscat precum literele in cuvinte
si cuvintele luau culorile celor vazute sau nevazute, se imbracau cu ele si capatau miez si greutate
si-atunci daca ai vazut ca este bine ai lasat noaptea sa limpezeasca gandurile dintre cuvinte
si a fost o noua zi iar cuvintele se trudeau sa-mi dea contur
intrupandu-ma de la prima suflare pana la ultimul gand
si daca m-ai vazut intrupat
m-ai lasat sa stapanesc peste toate literele
si verbul se arata dornic sa faca totul
cu numele si cuvintele ce izvorau din preaplinul meu
dar pentru ca toate erau prea mici si nu te puteau cuprinde
te-ai retras dintre cuvinte si din toate gandurile
limpezind cugetele cu suflul tau
ca-n timpurile de-nceput
cuvintele seci, se zbat
intre dorinta si neputinta
caci ele nu mai au puterea de-a te cuprinde
si-n revarsarea lor cuprind malurile buzelor cu urmele disperarii
pana la epuizarea ultimei litere
si-am coborat noapte
si-am rasarit zi
iar cuvintele preschimbate-n stalpi de sare
visau la carnea lacrimilor

nu-I trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

uitată

Dumnezeu s-a ascuns în palma mea
ostenit de atâta alergătură
s-a tras la umbră şi si-a încropit
o uitare robinsoniană
de câte ori duc mâna la gură
El îmi afla primul spaimele şi mă linişteşte
mângâindu-mă.
de câte ori te mângâi
El ştie primul tot ce te apasă
şi unde pune El mâna
vindecă,
alungă norii grei
eu sunt locul în care s-a arătat pentru ultima oară
mi-a cuprins sufletu-n palma-i aspră
şi-a-nceput să depene poveştea
petrecerii prin lume
şi a bucuriei ultimei guri de aer
şi m-a lăsat să înţeleg
că-s parte din creaţia mea
şi că
„în lumea mea sunt meşter Faur
ce s-a zidit în labirint de Minotaur”

demult…

pleacă de-aici, ţi-am spus doar că am lepră
şi boala asta-i ca un câine, dă târcoale
mai roade-un os, mai sfâşie în carne
şi ce nu poate dovedi zvârle pe jos

te-ai aşezat în praf şi mi-ai luat mâna
şi chipul, blând mi l-ai întors ca să-ţi văd ochii
în palmă-ai adunat lacrima stinsă
iar buzele-ţi pe faţa-rană-au sărutat

e mult de-atunci, trecutul mă îngroapă
şi rana care-am fost ţi-aşteaptă mângâierea
în fiece apus mă scald şi apoi mor
cu orice răsărit în viaţă mă cobor

printre modele…

primul venit, primul servit…

m-am întemeiat pe-o floare de lotus
mi-am lipit zâmbetul unsuros
şi-am lăsat să mă revărs agale peste baierele fiinţei
cu toată goliciunea măririi
(de sine)

am plecat în deşert
gândint că şoaptele sacre mă vor căuta
turnându-mi în urechi nerostitul
dar toată strădania mea
s-a spulberat la prima răscolire

am căzut în patima căutării
cercetându-mă
din păcate,
niciunde n-am găsit:
smirnă, aur şi tămâie

şi-atunci
îndoiala îmi cuprinde fruntea-nfierbântată sângerându-mă cu spinii ei
iar neputinţele râd pironindu-mi palmele cu semnul inutilului
în coasta, s-a strecurat abandonul muşcându-mi inima-nfiorată
şi-acolo sus, în vârful privirii, doar eu şi vântul mai stăm

"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"

Doamne, Tu care le şti pe toate
şi desluşeşti totul prin norii neputinţei mele
întreabă-mă dacă mi-e bine
şi dacă-mi este dor

cred că timpurile mele pleacă
măcinate aripi fără stol
cerurile se desprind a ploaie
plâng minutele şi cred că nu le e uşor

mă gândesc că toată încercarea
dată mi-e s-o port aspră cunună
sufletul mă ţintuit pe-o parte
cugetul se-nfige-n altă mână

poarta-nchisă-ascunde nepromisul
şi promisu-i ţintuit în stâlpul porţii
aşchii smulge drumu-n trupul morţii
şi în colb picură şi se stinge visul

poate că îmi este dor şi doare
poate că-ntrebarea moare-n mine
cred că desluşeşti toate câte le-ascund
şi mai cred că şti şi vezi în mine

semne...

semne,

Doamne, de fiecare dată când mă gândesc la Tine
un cerc de foc îmi încinge fruntea iar palmele mă mănâncă a pagubă
suflu rar ca sub o apăsare grea
şi parcă cerul plânge odată cu mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, sub privirile mele nunta se preface-n vin
aducând desfătare şi bucurie mesenilor
iar apa se trage-n fântâni
şi nu vrea să mă mai spele
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, mâinile mele ard şi trupuri scrumite mă urmează
sufletele îşi scutură sandelele de praf
şi continua să predice în pustie
toate Fericirile ce le rostuiesc în vorbe
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, femeile se pleacă şi-mi sărută picioarele cu lacrimile lor
şi eu le-ajut să treacă hopuri
iar lacrimile bolilor se opresc în gât
scuipate cu un ignet ostenit
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, prietenii mă cheamă la mormântul lor
şi de cele mai multe ori plecăm împreună
lumea se uită la noi, cade a metanie
şi-ncearcă să-mi tragă disperată aerul ce-l suflu
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, capul meu e o tufă de spini
ce striveşte măreţia golaşă a Căpăţânei
din carnea palmelor mele cresc piroane şi altele din picioare
lumea se spală pe mâini şi se leapădă de mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne Dumnezeul meu, cui mă părăseşti?
- unui asfinţit rătăcit printre ruine
unei nopţi cât plecarea de mare şi unui Răsărit la porţile templului
Tată, spune-Mi T rog, ce să fac dacă-mi-e frică?
nu-Ţi bate capul copile!

când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai cerut să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

două palme au strivit o aripă în zbor

două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa

rugă

alungă-mă din carnea mea
şi sufletul să-l mânce lupii
din gură verbul să mi-l smulgi
şi ura s-o anini de gâtul crucii

ridică-mă de mâlul adunat
şi limpezeşte-mă în apa morţii
întinde-mă ca nour alb pe cer
şi plouă-mă să-mi joc la zaruri sorţii

cu iarnă şi cu viscolul să mă cerni
şi lumea să mă şteargă de pe pleoape
răsară spini în urma ce-am lăsat
şi-un munte de uitare să mă-ngroape

Dumnezeul meu,
să nu mă părăseşti...