joi, 14 aprilie 2011

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu