viaţa la bloc

era prin o mie nouă sute şi ceva,
mi-ai băgat pe gât stropul acela de otravă
mi-ai tras un şut în fund şi-ai zis:
ai de grijă ce faci pe acolo
că nu am timp să stau după fiecare
şi-aşa m-am trezit în faţa imensităţii numită viaţă
să nu mă întrebi cum arăta faţada
că sigur nu am cum să-mi mai aduc aminte
nici măcar uşa de la intrare n-o mai ţiu minte
culoarul era luminat ici colo
căte o uşă se mai trântea scuturând minute de mortar
dar în rest scâncete cât cuprinde
şi miros de scutece apretate sau deja murdare
apoi am văzut scara, alt etaj , alt culoar, alte culori, alte mirosuri
şi tot aşa urc scară după scară şi etaj după etaj
(uneori stau şi mă întreb cât mai este până la acoperiş
şi cât de repede primeşti aprobarea turnului de control)
odată, ţin minte îmi tremurau degetele sufletului
îngheţasem cu totul în vagonul acela fără încălzire derulând iarna
iar pe nări trăgeam îngheţată cu gust coclit

pe alt etaj, mă oprisem ca prostu-n drum
cercetând cum de taie vântul cruci în aerul vârtos şi-nceţoşat
şi-o uşă fără faţa şi fără număr mi-a strigat:
cară-te de aici, nu vezi că umblăm cu radiaţii?
i-am spus că n-am văzut nici un semn, nimic distinctiv
şi-am auzit-o râzând:
nătărăul, auzi la el, voia să vadă radiaţiile...
şi mi s-a închis în nas, hăhăind
m-am întrebat dacă iubirea este undă radiantă sau particulă
dar nu am aflat răspunsul aşa că a trebuit să plec
pentru că ceaţa se foia deja stânjenită
(o prinsesem în neglijeu)

faptul că tot umblu dezlegat din etaj în etaj
străbătând coloare întunecate şi pline de mirosuri
nu mai mă deranjează
dar totuşi,
cine răspunde de iluminatul public şi de sistemul de ventilaţie?

de uşile deprimate şi neunse îmi este şi frică să mai întreb...