cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "