„iată visătorul!”
cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?
visele mele-aveau aripi,
cu ele spintecam tăcerile, tăriile
şi carnea versurilor
acum, după ce mi-au smuls penele
iluzia zborului planat
renaşte
printre sunete...
şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit
„nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”
nu am fost demn de-nşiruire
şi descântec
tăceri bolnave săgetau în gol
şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol
toamna mă poartă colb
încărunţit
nespusele se rup din rostul
lor
jur împrejur numai cuvinte
sparte
zbateri deşarte
moarte
Postări
