poezia necuvintelor

dacă pomul vieții veșnice a rămas neatins de mâna omului

pomul cunoaşterii ne-a dat primul cuvânt

o silabă plină până la refuz de uimire

acum puteam povesti

cu înlorituri

ceea ce inima ştia mai bine

după căderea în păcat

am căutat loc vorbelor noastre

ce nu mai aveau loc

în adâncul inimii

şi-ncet încet am făcut loc minciunii

 crestată-n carnea cuvântului tot mai slăbit

şi mai golit de suflet

fericiţi cei săraci cu duhul vorbirii

că ei îsi pun inima-n palme să rostuiască

trăirile… şi rugile… şi bucuriile

e timpul să reînvăţăm

preţul tăcerii

şi-al necuvintelor

în carnea cărora se ascunde

secretul nemuririi

adâncire vs înălţare

cine învaţă tâmplarie ştie cum să croiasca o cruce

şi mai ales ştie cum să-i încerce trăinicia

proptind-o în pragul istoriei

să rămână mărturie

cine învaţă iubirea de mic, ştie să-şi deschidă inima

nu ca măcinare a lumescului în care ecoul moare

nici ca surpare într-ale vorbelor goale

nici ca mustire bolnăvicioasă

cine învaţă tăcerea trece pe sub căldura pleoapelor

mersul nemuririi dintr-un mugur în altul

până când verdele deschide calea

noului. reinventâdu-l

urcarea pe cruce a iubirii

nu poate să sufere geluirea durerii

şi de aceea, aşchi înmuguresc

în colţul buzelor…