Eu, templul din cer

Coboară stejarii, catapetesme
Şi-s piatră unghiulară-n tâmpla mea
Mi-s ninse nopţile cu dor de ducă
Şi clopotele trepte-n ceruri ar urca.

Mi-i trupul o biserica zidită-n lemn
Şi în altar se strâng idei ca să slujească
Bătut-au toaca-n grindă şi în cruce
Iar cuiele cădeau de ger. Albastre.

Sunt lemn şi-nchid în mine sacrul şi profanul
Asemeni celor ce-au stârnit lumina-n tindă
Opaiţ care-şi lăcrimează nemurirea
Prin moarte mi-am învins zădărnicia.

“sunt lemnul înălţării şi al rugăciunii”