la vreme de spaimă

priveşte întunericul în faţă

şi lasă-i ochii să se-nfig-adânc în tine

încearcă-i teama

caută să-i dai de capăt

că nu scapi ascunzându-te-n adânc

în carne, în tăceri şi în închipuite vine

tu-l şti el ştie că îl ştii

şi rostul bătăliei este teama

ignoră întunericul dar nu-l lăsa

să te înfigă-n spaime

să îţi şoptească noaptea în pumnale

forme fără fond

dacă o să vedeţi pe străzi suflete goale

să nu ridicaţi piatra

pentru că veţi lovi doar umbra celui ce a fost

înainte de a pierde totul: onoare, mandrie, demnitate, identitate

să ridici ochii spre cer sau să-i laşi în pământ înseamnă cam acelaşi efort

depinde de alegerea făcută şi de momentul deciziei

dar perspectiva este de neînchipuit

căci nu-i totuna-n cenuşiu să te târăşti

sau spre cer să te-nalţi

şi Doamne...

nu-i lăsa să ne încerce iar cu ura

şi-n bezna morţii să îi alungăm

doar un bilet

cred că m-am trezit orb

am deschis ochii şi lumea arăta la fel cum o ştiam

poate un pic mai ştearsă, mai cenuşie

dar la fel

ultima oară

am citit biletul tău

în care spuneai că te simți

obosit, inutil şi ignorat

aşa că ai decis să-ți iei o tăcere

şi să dispari

pentru o vreme

dintre cuvinte

anunț oficial

şi vine-o vreme când cuvintele învinse

se vor târâ în urma carului înlănțuite

cu pielea arsă de uitare

când graba de-a trăi ne lasă fără suflu

parabolele se vor pierde-n lungi tăceri

uitarea spulbera-va zidurile goale

dulceața lor pierdută pe vecie

căci fără de cuvânt zidirea moare

ziua în care cuvintele au murit

s-a lipsit de căldură şi lumină (trup şi suflet)

alungate atât de departe

că au rătăcit cărarea

săvârşitu-s-au

joi

sărută-mă să terminăm povestea

grădinile se vaită sub al nopţii văl

bat drumuri ce ascund micimea

iar vorbele mi-s luate în răspăr

se-ntreabă pietrele din zid: acesta-i omul?

zdrobită carne într-un colţ de caldarâm

îmi creşte jerfa-n cuie şi piroane

iar lemnul trage-a vâslă şi-a nămol

balconul umilinţei e-o gură împietrită

şi-alegerea-i dictată doar de spaimă

capăt de drum, uliţa prăfuită

catapetesmele se rup în mers de somnambul

când moartea trupul vine să ni-l plângă

şi-n pântece de piatră ne zidim

se surpă templul ce-l purtam pe umeri

eliberându-ne-n lumină ne clădim

miercuri

plimbatu-ne-am şi în Grădina tuturor nespuselor am poposit

cuvintele ţin loc de căpătâi şi aşternut

de strajă necuvintelor să staţi

ca să culegeţi taine din cuvânte frânte

mă rog să vă găsească-nariparea

dar toropeala urcă igrasie-n voi

marti

eu stâlpul porţilor ce nu au prag

mă-împart între ce-a fost şi ce va fi

fecioare despletite las în urmă

şi taine ne-ntrebate-n faţa mea

toarcerea tainelor

împletirea versurilor

deşertăciune

ziua de luni ...din săptămâna asta...

„iată visătorul!”

cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?

visele mele-aveau aripi,

cu ele spintecam tăcerile, tăriile

şi carnea versurilor

acum, după ce mi-au smuls penele

iluzia zborului planat

renaşte

printre sunete...

şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit

 „nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”

nu am fost demn de-nşiruire şi descântec

tăceri bolnave săgetau în gol

şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol

toamna mă poartă colb încărunţit

nespusele se rup din rostul lor

jur împrejur numai cuvinte sparte

zbateri deşarte

moarte

rătăcind malurile...

am pus mâna pe Biblie

şi palma mi se-afundă-n milenii de citate

chiar dacă jur pe tot ce am mai sfânt

inima mea continuă să bată

ne-ai spus: sunteţi Dumnezei!

şi lumea se-nfăşoară-n jurul meu

cer plin de vise şi iluzii

stele căzătoare

eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa

şi urmele mele trasează meridiane şi paralele

între vieţile sfinţilor şi ale chinuiţilor

tăvăliţi în minciună 

Doamne, Adevărul a murit demult

mormântul lui, temelie la zidul Grădinii Paradisului

se năruie, măcinat de-ndoială

căci nu ştie cine-i va conduce turma?

Viaţa se zbate să-şi vândă trupul

ca să aibă ce pune pe masă copiilor 

şi toate ideile frumoase

cad răpuse sub măciuca bestiilor

lumea se-ntreabă cine plânge roua din zori

unii dau vina pe îngeri

alţii spun că mama Geea ar fi

dar nimeni nu vrea să se uite la streaşina cerului

Graalul nu e nici cupa din care-am închinat la ultima Cină

nu e nici potirul în care-au picurat rănile voastre

şi nici măcar pântecul ce-ar fi ascuns Viaţa

El e doar durere întrupată în care dimineţile

lasă ofrandă de lumină, sângerândă...

undeva, uitat

aici zace toată istoria,

cumva zidită, mai mult uitată

dar cu siguranţă, nedorită

când Domnul a zidit Grădinile Paradisului

El ne-a dat de-nţeles că toate aceste minuni se află înăuntru

nicidecum răzleţite pe-afară

la-ndemâna vijeliilor

ce tărâm poate fi mai tainic decât cotloanele sufletului

acolo unde nici tu nu primeşti mereu bilet de voie

ci numai atunci dacă ori când te ridici

la-nălţimea seminţelor

cumva ostenit de greaua-i sargină

Dumnezeu a aruncat vopselele

lăsându-ne singuri

nemaivoind să gândească

la toată rătăcirea

sunetele plâng la uşă

şi se cer în casă

fericite să-mi lingă sufletul

cine are urechi de auzit să audă

cine nu, să se rătăcească

departe de tine, o parte din mine

caută, sapă, ca să dea de apă

apă vie de izvor

ca să spele-al său picior

de-al călcatului păcat, pe-nserat

povestea unui fulg de nea

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ”

fiecare strada isi inghesuie sufletele in trupuri umblatoare

orice casa ascunde cel putin o lacrima ferecata

si fiecare nor reflecta o pleoapa cazuta

ridica-voi sabia iubirii in lumina

navalind in viata voastra

si spintecand de-a valma toate spaimele

toate suspinele si toate nespusele

voi taia chingile incremenirii

redand zambetul buzelor chinuite

stiu ca e greu, stiu ca fiecare zambet

se sufoca sub un munte de tristete

dar primavara nu poate veni

daca nu moare

taria frigului din voi.